JOISTENLAND

În cadrul noii sale expoziții, intitulată Joistenland, la Leilei Gallery, Bernard Joisten

a conceput un mediu imersiv unde realul și virtualul, suprafețele ecranelor și

multiplele dimensiuni ale imaginilor, icoanelor imaginarului nostru și banalitatea

societății consumeriste sunt combinate cu pricepere pentru a propune un peisaj al

percepțiilor false și mizelor reale. La miezul acestei propuneri, filmul Lost

Museum (2023) întrupează viziunea „turbomodernistă” a artistului, între supra-

ornamentarea și omniprezența genericului, seducția la mâna a doua și avatarul-

devenire al existenței noastre.

‍

Joistenland, titlul expoziției, a rămas întipărit în mințile noastre în timpul unei întâlniri,

în ianuarie anul trecut, cu Bernard Joisten, când discutam articulația variațiilor spațiu-

timp din lucrările sale: opere care ne confruntă, fiind totodată suprafețele unor ecrane

opace, acelea care necesită prezența noastră pentru a lua ființă și a ne înghiți, acelea care

ne proiectează, în propriul lor ritm, într-o lume avatar, pe jumătate Luna Park, pe

jumătate absurditate arhitecturală. Expoziția sa la Leilei Gallery ne invită să explorăm

acest univers, să pășim prin toate dimensiunile limbajului său vizual. Cuvântul

„dimensiune” nu a fost ales la întâmplare, căci numeroasele intersecții între lucrări bi și

tridimensionale au devenit caracteristice practicii unui artist care construiește în mod

constant pasaje între picturi pe pânză, picturi pe perete, printuri și instalații

monumentale, potențialitățile lumii reale și realitățile lumii virtuale. O culminare

simultană a matricelor tuturor lucrărilor expuse, filmul Lost Museum propune o

imersare într-o lume a ficțiunii(-știință), a viziunii-știință: o călătorie în care categoriile

realității și virtualului par că nu ne mai sunt utile, căci acum ne găsim explorând

decoruri devenite materiale, imagini deturnate în mecanisme și lucrări de artă devenite

clișee. Un veritabil parc de distracții unde nimic nu este ambiguu, dar totul este mai mult

ca sigur lichid și poate fi metamorfozat.

‍

Expoziția este concepută după trei momente complementare, trei moduri de a privi

imaginile și de a le confrunta – fără îndoială, una dintre preocupările principale ale lui

Joisten încă de la primele sale expoziții, la începutul anilor ’90.

‍

La etajul superior ies în evidență, suspendate pe suprafețe geometrice pictate pe perete,

instalații compuse din obiecte cotidiene și printuri mari hiper-suprarealiste, cadre din

Lost Museum supraîncărcate de detalii și perspective. Vertijul vizual și virtual sunt

programate într-un joc video în mărime naturală, în care nu doar eroii, ci și obiectele și

atmosferele vizuale pot prinde viață. Provocând instabilitate, efecte de repetiție și jocuri

la scară, Joisten ne propune să navigăm în lumea reală ca și cum ne-am deplasa într-un

univers fantastic sau într-o stație orbitală.

‍

La etajul inferior, suntem întâmpinați de o serie de tablouri reprezentative pentru

cercetarea picturală a lui Joisten, îmbogățind seria sa „Abstractor” inițiată în 2004. Pe

fiecare dintre ele, chipul unei eroine dintr-un film SF, surprins în răceala sa androidă sau

stupoarea confruntării sale cu emoțiile psihice sau extraterestre, este articulat cu

modele geometrice.1 Două abstractizări, două suprafețe de ecran — cea a

cinematografiei cu efecte speciale, cea a picturii cu rigoare abstractă — se confruntă aici,

populând Joistenland cu figuri feminine atât iconice, cât și descărnate, încătușate de grila

grafică și de alienarea relației lor cu ceilalți. Când obiectele fanteziei devin fantomele

universurilor paralele.

‍

La același etaj, filmul Lost Museum ne transpune într-un labirint de referințe

interconectate, peisaje stereotipate și trucuri magice hipnotice. Purtați de camera de

filmat, căreia nu îi scapă nimic, pătrundem în camerele virtuale ale unui muzeu care nu

știm dacă a fost pierdut – în spațiu – pierdut – în propriile sale referințe – sau creat

pentru a ne pierde pe noi. Într-o atmosferă aproape pornografică, la fel de

înspăimântătoare ca orice poveste pentru copii, René Magritte, benzi desenate manga,

Felix Gonzalez-Torres, Mickey Mouse, statui antice și Andy Warhol devin personajele

mutante ale unui spectacol fascinant de sunet și lumini. În mod jucăuș sau înfricoșător,

un ochi devine o axă; un craniu montat pe un arc sare dintr-un aparat de pinball. Totul

este înscenat într-o Mise en abyme, asemenea acestor imagini cu un bâlci în jurul unei

columne bisericești romane devenită carusel. Totul este, în același timp, evaziv și

atrăgător, la fel ca într-un club de noapte, unde fiecare siluetă poartă greutatea unor

posibile vise, în care muzica sincopată acoperă conversațiile. Fiecare dintre noi, în

funcție de interesele și nevrozele noastre, vom râvni la comorile din acest Lost Museum,

care amintește de Vila Misterelor din Pompei, cât și de muzeul de vis pentru un cyborg.

‍

Pentru Joisten, Lost Museum extinde, totodată, gândirea lui asupra producției artei în

secolul XXI. Considerând animația 3D ca o extensie a picturii și printurile și picturile sale

ca „stări fosilizate ale cinema-ului”, demonstrând o mare dexteritate în crearea de

imagini virtuale care-l fascinează tot atât cât îl epuizează, artistul caută să confere

substanță „turbomodernismului”, unde chestiunile de tip post- și referențialitate sunt

date la o parte pentru a observa marele vârtej contemporan de influențe, echivalențe și

reciprocități. Un „turbomodernism” bazat pe stimulare și simulare, în care obiectele stau

deasupra fișierelor pe computer, imaginilor de pixeli, fețelor de cod, iar mișcarea este o

oscilare dinamică perpetuă.2 Astfel, virtualul devine atât un domeniu al jocurilor, cât și

al mizelor reale, în sensul că ne privește pe toți, indiferent de modalitatea prin care îl

experimentăm. Este o chestiune de a crea un „ecosistem viu”, poate chiar infinit, unde

„lucrările sunt animale urmărite de privirea spectatorilor, în cadrul unui safari al

sentimentelor și senzațiilor.”

‍

Nici utopie futuristă, nici planetă cu o forță întunecată, Joistenland nu caută să facă

lumile virtuale un Eldorado, nici realitatea respingătoare; este o lume hibridă, atât

saturată cât și lichidă, bogată în potențialități explorate de artist, dar și acelea încă

neexplorate, ale vizitatorilor săi.

‍

—Clément Dirié

* * *

1 În ordine cronologică, Brigitte Helm în Metropolis (1927) de Fritz Lang; Monica Vitti în Red Desert

(1964) de Michelangelo Antonioni; Sigourney Weaver în Alien (1979) de Ridley Scott; Sean Young în Blade

Runner de Ridley Scott șiJennifer Lawrence în Passengers (2016) de Morten Tyldum.

2 Joisten explică: „Am început să mă gândesc la „turbomodernism” prin intermediul imaginilor 3D,

pornind de la ideea că science-fiction a înlocuit Avangarda, moartă în urma apariției post-modernismului.

Science-fiction reprezintă accesul în viitor fără a trece pe lângă ideea tabula rasa. Ea pune în scenă ideea

de nou sub forma unui efect special.”

Bernard Joisten locuiește și lucrează la Paris și București. De la începutul anilor 1990,

lucrează ca artist și curator, mereu atent la conținuturile formale și estetice, precum și la

dispozitivele scenografice și de mediere. A fost remarcat pentru participarea sa la

expoziții importante precum L'Hiver de l'amour, Musée d'Art Moderne de la Ville de

Paris, 1994 și Elysian Fields, Centre Pompidou, Paris, 2000. Expozițiile sale personale

recente includ Turbomodernisme, Espace Aragon, Villard-Bonnot, 2021; Zero Story,

Centrul Arterlor Vizuale Multimedia, București, 2020; Societatea Item-Urilor, Musette

Kube, București, 2016; Illimité, Frac Basse Normandie, Caen, 2009. În 2021, a participat

la expoziția de grup This Will Age Really Well! la Leilei Gallery.

‍